Marţipan
Marţipanul a fost folosit prima dată de către măicuţele de la Mănăstirea Santa Maria dell’Ammiraglio din zona Palermo, numită şi Martorana, care au dorit să înfrumuseţeze mănăstirea cu ocazia vizitei Papei, creând astfel "Frutta Martorana". Măicuţele au folosit aceste fructe din marţipan pentru a le atârna în copaci, întrucât culeseseră fructele cu câteva zile înainte. Astfel, fructele din marţipan au ajuns să fie foarte folosite la diverse manifestari.
Cuvântul marţipan este de origine arabă, termenul denumind o monedă bizantină cu chipul lui Iisus Hristos arian din fete. În anul 1193, veneţienii au început să folosească această monedă, dându-i numele de "marzapane". Asocierea acestui cuvânt cu fructele zaharoase create de măicuţele din Palermo s-a produs în timp, iar răspândirea acestui cuvânt în toată Europa s-a produs în secolul al XIV-lea.
Marţipanul este preparat din zahăr pudră şi făina de migdale, în diferite proporţii. La acestea se pot adăuga diverse arome, coloranţi alimentari sau zeamă de lămâie pentru a-i schimba gustul foarte dulce şi pentru a crea diverse modele de către maeştrii cofetari.
Lângă Budapesta există chiar un muzeu închinat acestui dulce produs, unde pot fi admirate o mulţime de obiecte din marţipan. Fructe, personaje, flori, jucării, toate sunt făcute în laboratorul acestui muzeu, cu multă migală, de către oameni pricepuţi.
Torturile din marţipan devin în prezent adevărate piese de rezistenţă în cadrul unei nunţi, deoarece ele atrag atenţia tuturor invitaţilor, prin formele spectaculoase ce pot fi redate din acest produs. O multitudine de culori şi arome pot îmbrăca tortul preferat. Astfel tortul poate fi strâns legat de tematică nunţii sau a altui eveniment, prin tot felul de elemente decorative.
Tiramisu
Există multe teorii în ce priveşte originea tiramisu. 4 regiuni din Italia (Piemont, Lombardia, Friuli-Venetia Iuliana şi Toscana) se proclamau teritoriul de origine al acestui desert. Printre legendele referitoare la originea tiramisu, găsim urme ale invenţiei sale la sfârsitul secolului XVI, în Toscana, în timpul vizitei Ducelui de Toscana, Cosme III de Medici, în Sienna.
Ducele a făcut din tiramisu desertul său preferat, aducând reţeta în inima Florenţei, de unde s-a răspândit apoi în Veneto, Treviso şi Veneţia. La Veneţia, reţeta a fost parţial transformată, fiind adăugată crema mascarpone.
În secolul al XVIII-lea, a început să fie cunoscut şi în afara Italiei datorită unor numeroşi autori de cărţi ai bucătăriei italiene, care au popularizat cu ajutorul acestei reţete, biscuiţii denumiţi pişcot.
O altă legendă spune că în perioada Renaşterii, veneţiencele făceau tiramisu pentru a-l savura cu amanţii lor în cursul serii, crezând că acesta le va da mai multă energie în timpul relaţiilor intime. Mai prozaică, o altă variantă spune că prostituatele veneţiene, care lucrau lângă cafenele, îl cumpărau noaptea pentru a le reda energia.
O altă teorie mult mai comună este acea care spune că acest desert era pur şi simplu o manieră de a profita de resturile de prăjituri şi de cafea reci, pentru a nu le risipi. Ei adăugau puţin lichior pentru a face prăjitura întărită mai moale şi recuperau totul amestecând cu cremă sau mascarpone.
Alte povestiri spun că acest desert este o invenţie recentă, realizată în anul 1971 în restaurantul din Treviso, La Beccherie, sau la rivalul său de asemenea trevisian El Toulà.
Conform unei alte tradiţii, se spune că este vorba de o reţetă pentru convalescenţi, compusă din gălbenuşuri de ou şi alcool, care ar fi evoluat de-a lungul timpului. În Emilia-Romagna, există o versiune mai lejeră, realizată cu cremă, fără pişcoturi, dar cu biscuiţi cu bucăţi de ciocolată în interior. Aceasta se numea crema ducesei sau diplomatul ducesei.
Pe lângă varianta tradiţională a tiramisului cu cafea, au fost elaborate şi alte variante ale acestei prăjituri: Tiramisu cu caramel sau Tiramisu cu fructe.
